Cred într-o abordare sănătoasă a problemelor care apar uneori pe făgașul existenței fiecăruia; umorul și autoironia, bine strunite, pot fi mecanisme valide de apărare. Mai cred cu putere că eleganța (nu servilismul), trebuie să fie prezentă în conflictele de orice natură, dacă tot se declanșează (în politică, la serviciu, în amoruri restante/trecute).

Zilele trecute mi-am amintit o întâmplare petrecută în orașul meu natal, înainte de anii `90, întâmplare la care am fost martoră fără să vreau. Mă întorsesem de la școală și acasă nu erau decât bunicii, iar bunica alinta oalele pe aragaz, ca de obicei la ora aceea. Bunicul dormea, iar părinții nu veniseră de la serviciu. Cu inima strânsă, bunica mi-a dat câțiva leuți și m-a rugat să merg până la alimentară să cumpăr pâine, dar să am mare grijă la mașini.

Așa că, încă în uniformă, m-am postat la coada, nu foarte mare, din fericire și îmi așteptam cuminte rândul.

Deodată, s-a auzit o larmă îngrozitoare, venind ca un clinchet metalic dinspre stația de autobuz. ”Navetiștii”, au șoptit oamenii de la coadă. Erau într-adevăr muncitorii de la fabrica de lângă oraș care ieșiseră din schimb. Și apoi am putut desluși mai bine acțiunea zgomotoasă: o femeie împreună cu mama ei (după cum am aflat ulterior) s-au repezit asupra unui cuplu de navetiși care abia coborâse din autobuz: ”curvo, să îmi lași bărbatul, stricata dracu~”, apostrofare aprigă urmată de o poșetă în capul vinovatei. Bărbatul se făcuse mic, mic și bătea în retragere, pe când „vinovata” se apăra cu mâinile, strigând la rândul ei. În jurul lor se făcuse un cerc de navetiși și de diverși gură-cască, până și vânzătoarea de la ”pâine” uitase să mai servească .

”Lasă-mă, femeie în pace, nu știi să gătești, să ai grijă de mine, ce mai vrei acum?” s-a îmbățoșat el la nevastă….”și ai venit și cu matracuca de mă-ta după mine, crezi că mă sperii? ”.

Priveam fascinată atât la protagoniști cât și la reacția mulțimii. Unul dintre bărbații navetiști a încercat să aplaneze conflictul, încercând să-i despartă, femeile țipau ”miliția, miliția”, iar altul îi spunea nevestei înșelate că la proces trebuie neapărat să-l cheme ca martor, că el va spune tot, că este om al muncii familist și de încredere. Cert e că până la urmă Miliția nu a venit, mulțimea s-a împrăștiat și cei doi adulterini au plecat împreună. Eu am luat pâinea, am ajuns acasă și am întrebat-o pe bunica ce face un martor la proces.

La ceva vreme de la întâmplare, am asistat la o scenă pe care o revăd în minte cu multă gingășie și acum. Înainte de toate, trebuie să spun însă că, în casa noastră miercurea și vinerea se ținea cu sfințenie post, pentru curățirea sufletului și a trupului, așa că bunica gătea fasole, varză sau pilaf cu legume și gogoși de post. Era așadar într-o miercuri, eu mă spălasem pe mâini și așteptam cuminte farfuria cu varză. Bunicul își făcuse de lucru prin magazie toată ziua, se lovise de câteva ori la degete cu ciocanul și își spărsese și ochelarii, așa că nu se afla în cea mai bună dispoziție. Bunica mi-a așezat farfuria cu mâncare în față și apoi l-a servit pe el, așezându-i alături și două felii de turtă de mălai. Mustăcind nervos, cum nu l-am văzut niciodată în viața lui și ridicând tonul vizibil iritat, a izbucnit: ”Femeie, am muncit toată ziua, ochelarii i-am spart, sunt rupt de foame și oboseală și tu numești asta mâncare….post, post și iară post…”. În momentul acela am văzut cum farfuria cu varză a zburat prin fața mea, izbită cu dosul palmei bunicului și cum se lipește de peretele alb din bucătărie, alunecând apoi în cioburi mărunte pe podea; niște frunze decimate de varză rămăseseră lipite și știu că mă uitam uimită la cât de galbene sunt, până m-a trezit vocea calmă a bunicii: ”Du-te, Vasile și te culcă, hai, du-te că ești obosit”. Reacția ei l-a calmat instantaneu pentru că a ieșit încet din bucătărie și ea s-a apucat să șteargă peretele și să adune cioburile. În câteva minute, nu se mai cunoștea nimic. Am întrebat-o dacă e supărată că bunicul a trântit farfuria și că a țipat. Am reținut răspunsul ei care nu m-a mai lăsat să întreb altceva: ”Era obosit și a scăpat-o din greșeală. Nu a țipat, a glumit și el.” După ce s-a trezit bunicul, bunica i-a pus să mănânce o porție de tocăniță cu mămăliguță și nu au mai discutat niciodată despre incident (cel puțin nu în fața mea).

Cred că a fost singura dată când i-am văzut pe bunici în această ipostază și nu am uitat stăpânirea de sine a bunicii, calmul și diplomația.

De ceva vreme încoace, de fiecare dată când adresez urări cuiva, adaug și înțelepciune pe lângă sănătate și fericire, că se dobândește greu și nu prisosește nimănui.