în general, nu îmi aleg cu grijă vorbele după o prealabilă consultare cu sine, îmi plac introducerile abrupte și mă dedau la niște tehnici conversaționale enervante uneori (în loc de avertisment, pe viitor).   vorbeam mai demult, dar nu foarte demult,  cu fosea, despre faptul că noi mai și mâncăm, ieșim,  citim și poate că ar fi ok  să și scriem despre asta.  evident, sunt acțiuni obișnuite ale oricărui individ, însă fiecare dintre noi avem ceva particular în aceste activități de rutină. cum pe mine primejdia adâncirii în dulcea rutină mă înspăimântă, schimb febril felurile de mâncare, cărțile, locurile unde îmi petrec timpul liber. (constat că rămân totuși fidelă jobului, partenerului, prietenilor, etc…..). și citesc câteodată cu obidă și grabă de parcă ar veni sfârșitul lumii și nu aș apuca să degust finalul cărții cu savoarea dorită. îmi place în primul rând să simt cartea în forma ei palpabilă, în consistența ei celulozica, fapt pentru care cumpăr cu aviditate cărți pe care le citesc, le recitesc și pe care le împrumut prietenilor la solicitare. … nu demult,  am achiziționat  romanul “urbancolia” al lui dan sociu. deși a apărut  în 2008, m-am bucurat totuși că l-am citit și mai târziu.

povestea  începe aparent abrupt, dar, paradoxal  și armonios în același timp, pentru că deja ma simt ca într-un poem al poetului dan sociu : “acum ești în trenul care intră în gara ciotat, treci prin pupilele mărite de vrajă ale specatorilor din primul rând, printr-un tunel de 110 ani, prin  club a, unde mă agăți, din mers, în ciorapii tăi de plasă , aluneci în intercity-uri(…) și peste o jumătate de oră o să intri într-o garsonieră cu fotografiile noastre  înrămate pe rafturi(…)”. întrucât întreaga carte  este o scrisoare adresată lui pascal bruckner, scriitorul mărturisește cu dezinhibare  și cu o dulce sinceritate unele din experiențele sale erotice, proiectate într-un cadru urban gri-șobolan.  inteligența și dezinhibarea sexuală pe care dan sociu le fructifică din plin în poveste, îmi amintesc cu drag de “fișă de înregistrare” a ioanei baețica și de romanul  “69” al lui ionuț chiva” pe care am avut inspirația să le citesc în anul apariției lor. dan este însă “la bază” (ador sintagma asta) poet,  drept urmare erotismul furnizat cu grație nu șochează neapărat ci creează lianți între copilăria sa de dinainte de ’89, adolescența și forțata sa perioadă de maturizare:   ” pe când făcusem optășpe, mama a luat în gazdă o fată de la liceul textil, o roșcată trupeșă, cu un fund ca o savarină uriașă, de sub care mă așteptam, când se așeza seara lângă mine, ca să ne uităm la televizor, să izvorască un pârâiaș alb și cafeniu și roz, sucuri și creme și ciocolată…”

omul nostru este forțat să se rupă de rutina sa dulce  și vinovată , potențată cu melancolii urbane și alcool, atunci când în barul și viața sa intră diriga și derrin.  astfel, acesta este târât cu voia lui într-o poveste încălcită cu o redacție de ziar a unui ofițer american al unei agenții “la fel de americane” și cu o femeie frumoasă, bizară, cu picioare lungi, de care acesta se îndrăgostește. “1,77, 61 de kile, ochi căprui, păr șaten, privire îndrăgostită, privire hăituită. Asta ar fi trebuit să scrie mama pe afiș, dacă aș fi dispărut.”

episoadele copilăriei trăite în perioada comunismului sunt scrise cu o gingășie amară, iar  cititorul care era copil la rândul lui atunci, se va regăsi în ele, cu nostalgie și umor. între timp, în carte, dan sociu crește, scrie poezie din ce în ce mai mult, publică, merge la bucurești…. și peste toate, patronând în tăcere, imaginea mamei: “la gară,  am urcat într-un troleibuz cu care aveam de mers vreo 30 de stații. La prima, o femeie m-a întrebat: coborâți? femeia semăna cu mama- ca să n-o dezamăgesc, am coborât.” și, în final, savuroasă și liniștitoare ca și țigara de după…., viviana, o fată micuță, grăsuță, cu sâni frumoși și cu ochi mari, mari, cu ochelari și cu ciorapi de plasă.

cam atât cu stârnirea interesului. restul, în amănunt, va fi descoperit de fiecare, lecturând romanul.

alte recomandări de mimosă : “iepurii nu mor”-ștefan baștovoi, “sunt o baba comunistă”-dan lungu

și, cotrobăind prin amintiri, constat  încă o dată că finalul unei cărți savuroase se  cinstește cu un pahar de vin bun și cu o discuție relaxantă între prieteni.