povestile de dragoste vin si se duc odata cu cateva kilograme bune (in plus sau in minus, depinde de protagonisti), cu tone de mesaje free, daruite cu generozitate de firmele de telefonie si cu kilograme de lenjerie intima, achizitionate dintr-un sindrom obsesiv-compulsiv. este o iubire la moda, fara flori in exces, esarfa in dar sau ciocolata ambalata frumos.
povestea de dragoste graviteaza de obicei, prin partile noastre mioritice, intre o ea, coplesita de un preaplin sufletesc si un el, speriat de atata incarcatura sentimentala virata prea brusc, fix pe traiectoria masculinitatii lui. si de aici, povestea se amplifica, se ramifica sau degenereaza, ajutata bineinteles de dramele cotidiene despre care am povestit data trecuta.
ea: dragul meu, stiu ca esti un iubit la moda, nu-mi aduci flori sau ciocolata, dar nu m-ai cautat de o saptamana si nu mi-ai raspuns la mesaje (a se intelege: de pe telefon sau de pe alte retele de comunicare extrem de generoase la numar). simteam nevoia sa vorbim, doream sa te aud….sa-ti spun ca imi este dor de tine in fiecare zi…ma doare cand ma eviti…
el: draga mea, am avut enorm de lucru, dar acum sunt aici…putem vorbi.
si chiar daca doar adie sfios, conflictul e deja acolo, asteptand balaceala suprema si finala.
pentru ca ea a avut timp sa acumuleze trairi, sa le analizeze, sa se supere si sa gaseasca un vinovat pentru supararea ei. si pentru ca are inmagazinata genetic din moase, stramoase, ideea suprema ca pentru ea s-au purtat mereu dueluri si s-au dus razboaie. si pentru ca iubeste autentic, fara sa se ascunda, cu generozitate. stie ca asa cum a fost daruita, iubirea ei l-a facut pe el mai viu, mai cald si mai intelept. si poate ca nu se asteapta ca el sa paralizeze in fata atator dovezi nestavilite de iubire si sa nu spuna ceva mai frumos decat toti poetii lumii la un loc.
si pentru ca inteleg greutatea lui de a gestiona dramele cochetariei ei, il asigur ca ea nu s-ar supara daca ar auzi direct, prin viu grai, absolut desuet:
iubita mea, nu pot sa respir cand esti suparata pe mine, nu am invatat sa-ti alin durerea, dar invata-ma tu, care esti atat de blanda, de rece uneori si totusi atat de fierbinte. iarta-mi nepriceperea si ignoranta, dar nu ma parasi pentru ca, fara tine, nu as fi complet si nu as putea sa mai ies biruitor din razboaie.
nu s-ar supara sa i se spuna asta, sunt sigur. Va gandi ca este un om sensibil, ca in sfarsit si-a facut curaj sa isi exprime sentimentele si ar fi incantata ca iubitul ei propriu si personal a facut in sfarsit gestul pe care l-a vazut in episodul 69 din telenovela ei preferata.
O va incalzi foarte tare si se va gandi des la gestul lui; poate de fiecare data cand se va culca cu prietenul lui cel mai bun, pentru ca … sa fim seriosi – nu vrea sa fie cu o mimoza de barbat care a recunoscut ca e in gargalot dupa ea…
Asa este, parasim pentru ca iubim, ceea ce barbatii nu inteleg. Parasim pentru ca oferim si nu primim, pentru ca suntem considerate un bun deja existent si constant… Dar cum barbatul de acum nu intelege, nici urmatorul nu o va face, asa ca dupa niste incercari esuate ne resemnam si incepem sa ascundem ce simtim. Barbatii pot trai linistiti cu calculatorul, cu berea, cu sportul si cu discutiile intre ei despre nevestele nemultumite. Si se mai mira ca femeile ies mai repede la pensie!