… pe cand eram in liceu mergeam cu parintii in diferite excursii. Cam in fiecare weekend de vara gaseam cate un loc nu departe de orasul natal unde ori mergeam peste noapte sa ne balacim sau sa ne plimbam pana aveam nevoie de incaltari noi, ori gaseam cate un han sau un restaurant superb in care sa ne odihnim dupa saptamana obositoare de scoala (ce amuzant suna acum).

Nu cred ca eram o familie foarte diferita de celelalte: fiind adolescent mai tot timpul gaseam un motiv sa ma supar si sa ma simt neglijat de parinti, iar ai mei -deja obisnuiti cu asta- nu imi stricau ritualul, si mai aruncau cate putin gaz pe focul “suferintei” mele prin mici replici acide dar amuzante incat de cele mai multe ori trebuia sa imi musc buza ca sa nu rad si eu de gluma si … implicit de mine.

Una peste alta, eram o familie normala cu un copil cu mult timp liber pentru a-si imagina probleme, dar care totusi reusea sa functioneze normal si sanatos zic eu.

Un singur lucru ma unea pe mine, pe mama si pe orice alte rude care s-ar mai fi ratacit cu noi in excursie: pofta cu care faceam baza de tatal meu care avea propriul sau ritual: in absolut fiecare loc in care ajungeam sa interactionam cu localnicii mai mult decat sa cerem indicatii de drum – ii intreba cu o fata foarte serioasa, atenta si cu un ton vadit interesat: “Cam cat costa pamantul pe aici?”.

Ne placea sa luam in ras obiceiul acesta al tatalui meu nu neaparat din rautate, ci datorita predictibilitatii lui, si … mi-am dat seama mai apoi – din ignoranta.

Cum spuneam am fost o familie tipica … tipica pentru parinti crescuti in comunism, si pentru copii care au inceput sa inteleaga lumea in timpul revolutiei din 1989. Pe atunci era totul destul de clar: familia munceste in timpul saptamanii, si in weekend merge undeva sa se relaxeze. Nu se punea problema ca familia ar putea avea o casa de vacanta altundeva. Erau desigur bunicii cu casa lor, si in functie de cati bunici mai aveai, erau optiuni de evadare fara costuri, dar … si astea erau altceva decat acea “distractie agreata”.

Un lucru era clar: daca parintii tai mergeau zilnic la munca – distractia se intampla intr-un local apartinand altcuiva.

Si era dragut sa facem baza pe ascuns de tata. Ne aduna la un loc si ne dadea un subiect de discutie comun si toata lumea se armoniza intr-un dulce efect asch.

…si mi-a trebuit ceva timp pana sa il inteleg pe tatal meu: sa inteleg ca pentru un om ca el mintea nu se putea pune pe pauza. Era imposibil pentru el sa stea la soare cu o bere si asta sa fie tot. Era peste puterile lui sa nu urzeasca un plan pentru o afacere, pentru o casa de vacanta sau … pur si simplu sa ia din ce vede o idee buna prin care sa imbunatateasca ceva acasa.

Parea ciudat atunci: de ce nu se odihneste si el, de ce nu isi ia o bere ca majoritatea celorlalti tati si sa se priponeasca in ea pana a doua zi cand era vremea de plecare?

Poate nu a avut frustrarile celorlalti tati si a avut o casnicie fericita care l-a scutit de nemultumiri care sa-i tina creierul ocupat. Sau poate a fost privilegiat in viata si nu a avut deziluziile celorlalti (desi ma indoiesc amarnic). Poate are o capacitate intelectuala mai mare decat media, si oricate ar fi fost aruncate in directia lui, el mai avea loc si de ganduri constructive; nu stiu! Nu stiu, dar ma bucur ca intr-o oarecare masura l-am mostenit si, la fel ca el nu pot sta in loc foarte mult fara sa pun cap la cap lucrurile pe care le-am invatat si sa nu fac un proiect sau “o urzeala” pe langa scopul principal care m-a adus pe acele locuri.

…am imaginat si dus la capat destul de multe proiecte – atat pe plan profesional cat si ca voluntariat. Proiecte din care au beneficiat scoli, gradinite, spitale si case de copii sau centre de batrani… si la absolut fiecare dintre ele nu trebuie sa ma gandesc prea mult pentru a-i gasi legatura cu acea intrebare simpla: “Cam cat costa pamantul pe aici?”!